Această pagină nu a fost verificată
19
Căci eu, și dacă sufăr, nu vreau ca de aceia
Să dau o suferință și altora mai mulți!
O nu, nici dac’ asupră-mi povara ar cădea
A rudei tale, Atlas, acel care a stat
Spre soarele apune, coloană cerului,
Purtând lumea pe umeri, un chin nesuferit.
Mi-a fost și de acela atâta milă, care
În piatra siciană, născut din țărnă, stă,
Fantastică minune în peșteră, și ține,
De Typhon cel cu-o sută de capete, viteaz,
Ce Zeilor s’opune cu fălcile-i grozave
Și ochii lui aruncă de fulgere lumini,
Ca unul ce putere opune tiraniei
De sus, însă-l atinse săgețile lui Zeus
Neadormite, ’n culmea spre care se trufia:
Căzându-i lovitura, cu zgomot l-a trăsnit,
Și-acuma, chip zădarnic și fără de folos,
El zace lângă marea cu ’ngustele strâmtori
Supt însăși rădăcina vulcanului, la Etna,
Și sus în vârf lucrează de zor Hephaistos.
Pe-acolo s’or desface cu vremea râuri mari
De foc, ca să distrugă în gurile lor aspre
Câmpiile acelei Sicilii roditoare:
Așa Typhòn plăti-va necazul ce-l avu
Cu focul ce va curge din iuți săgeți ce frig,
De și ’negrit cărbune de trăsnetul lui Zeus,
Iar tu le știi prea bine și greu îți voiu fi dascăl.
Ci caută pe tine, cum poți, să te păstrezi,
Iar eu această soartă a mea voiu îndura-o
Pân’ Zeus, mai cuminte, mânia-și va opri.
Să dau o suferință și altora mai mulți!
O nu, nici dac’ asupră-mi povara ar cădea
A rudei tale, Atlas, acel care a stat
Spre soarele apune, coloană cerului,
Purtând lumea pe umeri, un chin nesuferit.
Mi-a fost și de acela atâta milă, care
În piatra siciană, născut din țărnă, stă,
Fantastică minune în peșteră, și ține,
De Typhon cel cu-o sută de capete, viteaz,
Ce Zeilor s’opune cu fălcile-i grozave
Și ochii lui aruncă de fulgere lumini,
Ca unul ce putere opune tiraniei
De sus, însă-l atinse săgețile lui Zeus
Neadormite, ’n culmea spre care se trufia:
Căzându-i lovitura, cu zgomot l-a trăsnit,
Și-acuma, chip zădarnic și fără de folos,
El zace lângă marea cu ’ngustele strâmtori
Supt însăși rădăcina vulcanului, la Etna,
Și sus în vârf lucrează de zor Hephaistos.
Pe-acolo s’or desface cu vremea râuri mari
De foc, ca să distrugă în gurile lor aspre
Câmpiile acelei Sicilii roditoare:
Așa Typhòn plăti-va necazul ce-l avu
Cu focul ce va curge din iuți săgeți ce frig,
De și ’negrit cărbune de trăsnetul lui Zeus,
Iar tu le știi prea bine și greu îți voiu fi dascăl.
Ci caută pe tine, cum poți, să te păstrezi,
Iar eu această soartă a mea voiu îndura-o
Pân’ Zeus, mai cuminte, mânia-și va opri.
OCEANUL.
Și nici măcar aceasta n’o crezi tu, Prometeu,
Că vorbe pot un suflet rănit să-l lecuiască?
Și nici măcar aceasta n’o crezi tu, Prometeu,
Că vorbe pot un suflet rănit să-l lecuiască?
PROMETEU.
Ba da, însă la vreme să-i ungă inima,
Iar nu uscând cu sila un suflet care fierbe.
Ba da, însă la vreme să-i ungă inima,
Iar nu uscând cu sila un suflet care fierbe.
OCEANUL.
Ci spune-mi: crezi pedeapsa c’o meriți, de mai poți,
La cele viitoare gândind, să îndrăznești?
Ci spune-mi: crezi pedeapsa c’o meriți, de mai poți,
La cele viitoare gândind, să îndrăznești?
