Pagină:Eschil - Prometeu înlănțuit (trad. Nicolae Iorga, 1940).pdf/15

Perdeaua a II-a

 

---

 

OCEANUL.
Din drumul lung sosesc,
Spre tine, Prometeu,
Călare pe aceasta ce-o duc fără de frâu,
Pe pasărea ce zboară.
Că sufăr ca și tine, aceasta să o știi:
La asta mă îndeamnă și însuși neamul mieu,
Dar și fără de dânsul
Nu știu a cărui parte pot lua mai bucuros
Decât doar partea ta.
Și crede că acestea îmi sânt un adevăr,
Și nu-s deprins ca vorbe prietenești s’arunc.
Ci deci îmi spune fapta cu care să te-ajut,
Căci nu’i spune că ’n lume ți-ai fi putut găsi
Vre unul mai statornic prieten decât mine.

PROMETEU.
Ci lasă, ce nevoie! De ce mai vii și tu
Să fii durerii mele acuma un nou martor,
Lăsând și apa care îți poartă numele
Și peșterile care de tine sânt făcute
Și locurile unde se naște fierul greu?
Această soartă care s’o plângi vii tu cu mine.
Supt ochii tăi aceasta-i: prietenul lui Zeus,
Acel ce tirania-i cu el a stabilit,
De dânsul osândit e să sufere acestea.

OCEANUL.
O văd, și vreau acuma să-ți dau un ultim sfat,
De și cunosc că însuți ești plin de ’nțelepciune.
Întoarce-te în tine și cată altă cale,