Această pagină nu a fost verificată
14
Atunci când se pornise o ceartă între zei
Și s’a iscat răscoala acolo între dânșii,
Căci unii vreau pe Kronos din Scaun a-l zvârli
Ca Zeŭs să vie ’n locu-i, iar alții, din potrivă,
Zoriau ca niciodată să nu li fie domn,
Eu n’am putut atuncea cu vorba să câștig
Pe-acei Titani ce-s fiii ai Cerului și-ai Țărnii,
Și-atuncea, peste-al vorbei mijlòc prielnic, ei
Cu gânduri îndrăznețe au vrut, în mintea lor,
Cu sila să ajungă în ceruri a domni,
Iar mama mea, ce-i zice și Themis, dar și àltfel,
Și Gaia, zîna care stă supt atâtea nume,
Mi-a spus ce viitorul ascunde, de atunci:
Că nu prin silă numai și numai cu puterea
S’ajunge, ci cu mintea șireată zei ’nving.
Dar, când vorbiam eu àstfel cu dânșii, nu voiau
Nici ochii să-și arunce la ce li prezisesem.
Și am crezut că-i bine, în ce era atunci,
Să ieau pe-această mamă a mea și să încerc,
Cu voie, cu nevoie, pe Zeus să-l ajut
Cu sfatul mieu. Adâncul cel negru, Tàrtarul,
Cuprinde pe bătrânul Kronos în sînul său
Cu toți ai lui prieteni. De mine ajutat,
Tiranul cel de-acuma al zeilor pe mine
De-o plată rea îndată m’a și învrednicit.
Căci este-al tiraniei blăstăm și boal’ aceasta:
Că numai în prieteni să nu-și găsească sfat.
De vreți să știți pricina cu care m’a ’njosit,
Aceasta-i: ca s’ajungă în Scaun părintesc,
Mai iute împărțește răsplata între zei,
La unii și la alții: așa își au puterea,
Dar bieților de oameni, ce nu-s nemuritori,
Nimic nu vru să deie, ci, neamul dărâmând,
Un altul să urzească voit-a în trufia-i:
Din toți stătuiu eu singur de soarta rea să-i apăr.
Avuiu eu cutezanța: scutitu-i-am pe ei
De soarta ca în iaduri să zboare prin voința-i.
De-aceia ’n aste chinuri mă zbucium eu acum,
Le sufăr cu durere și vouă vă e milă:
De oameni având milă, de dânsa parte n’am,
Și àstfel prin cruzime-s batjocura lui Zeus.
Și s’a iscat răscoala acolo între dânșii,
Căci unii vreau pe Kronos din Scaun a-l zvârli
Ca Zeŭs să vie ’n locu-i, iar alții, din potrivă,
Zoriau ca niciodată să nu li fie domn,
Eu n’am putut atuncea cu vorba să câștig
Pe-acei Titani ce-s fiii ai Cerului și-ai Țărnii,
Și-atuncea, peste-al vorbei mijlòc prielnic, ei
Cu gânduri îndrăznețe au vrut, în mintea lor,
Cu sila să ajungă în ceruri a domni,
Iar mama mea, ce-i zice și Themis, dar și àltfel,
Și Gaia, zîna care stă supt atâtea nume,
Mi-a spus ce viitorul ascunde, de atunci:
Că nu prin silă numai și numai cu puterea
S’ajunge, ci cu mintea șireată zei ’nving.
Dar, când vorbiam eu àstfel cu dânșii, nu voiau
Nici ochii să-și arunce la ce li prezisesem.
Și am crezut că-i bine, în ce era atunci,
Să ieau pe-această mamă a mea și să încerc,
Cu voie, cu nevoie, pe Zeus să-l ajut
Cu sfatul mieu. Adâncul cel negru, Tàrtarul,
Cuprinde pe bătrânul Kronos în sînul său
Cu toți ai lui prieteni. De mine ajutat,
Tiranul cel de-acuma al zeilor pe mine
De-o plată rea îndată m’a și învrednicit.
Căci este-al tiraniei blăstăm și boal’ aceasta:
Că numai în prieteni să nu-și găsească sfat.
De vreți să știți pricina cu care m’a ’njosit,
Aceasta-i: ca s’ajungă în Scaun părintesc,
Mai iute împărțește răsplata între zei,
La unii și la alții: așa își au puterea,
Dar bieților de oameni, ce nu-s nemuritori,
Nimic nu vru să deie, ci, neamul dărâmând,
Un altul să urzească voit-a în trufia-i:
Din toți stătuiu eu singur de soarta rea să-i apăr.
Avuiu eu cutezanța: scutitu-i-am pe ei
De soarta ca în iaduri să zboare prin voința-i.
De-aceia ’n aste chinuri mă zbucium eu acum,
Le sufăr cu durere și vouă vă e milă:
De oameni având milă, de dânsa parte n’am,
Și àstfel prin cruzime-s batjocura lui Zeus.
