că dușmanul a golit țara și locuințele părăsite stau gata. Marinarii scot pe întrecutele strigări de bucurie; tovarășii de pribegie se îndeamnă unii pe alții:
— Să pornim spre Creta noastră strămoșească.
Plecăm dar din portul Ortigiei[1] și zburăm pe mare. Trecem pe lângă Naxos, pe munții căreia joacă bacantele, pe lângă Donusa cea verde, pe lângă Olearos și Paros cea albă ca neaua, pe lângă Cicladele risipite prin valuri, prin strâmtorile cele zbuciumate și printre puzderii de insule.
Vântul ne bate din spate, iuțindu-ne mersul; în sfârșit ajungem la țărmul străvechiu al Cureților[2]. In nerăbdarea mea, pun temelia orașului așa de mult dorit, îi dau numele de Pergam și îndemn norodul, imbucurat de acest botez, să-și iubiască vatra și să râdice o cetățuie, întru apărarea orașului.
Corăbiile erau acum trase pe uscat și tineretul, în nădejdea însurătorii, muncia de zor pe noile ogoare, iar eu le statorniciam tuturora legi și locuințe; deodată, din pricina aerului stricat, o molimă înfricoșată, care ucide cu încetul, dădu peste noi, peste copaci și peste sămănături — an aducător de moarte. Toți își dădeau, blajini, sufletul, sau își târau trupurile istovite. Seceta[3] ardea ogoarele, nimicindu-le roadele; ierburile se uscau și sămănăturile, făcute scrum, nu ne mai puteau hrăni.
Atunci tata mă sfătuiește să trec înapoi marea, să mă duc la oracolul lui Febus din Ortigia, să cer milostivirea zeului și să ne spuie, când va pune capăt acestor suferințe, unde ne poruncește să căutăm ușurare nenorocirei noastre și încotro să ne îndreptăm pașii.
Era noapte și somnul cuprinsese toate viețuitoarele de pe pământ. Pe când stăteam culcat, cu ochii deschiși,[4] iată că
