Pornesc însfârșit spre casa noastră: cine știe, poate se va fi întors îndărăt. Grecii însă năpădiseră și aici și erau stăpâni pe tot palatul. Focul mistuitor, mânat de vânt, se întindea acum până la acoperiș; flacările se înălțau în sus și vâlvătaea umplea tot văzduhul. Pornesc mai departe, ca să mai văd odată palatul și cetățuea lui Priam. Sub porticele goale ale templului Iunonei, Fenix și crudul Ulise, păzitorii aleși de Greci, străjuiau prăzile. Aici adunase comorile Troiei: mesele zeilor și ulcioare grele de aur, zmulse din templele mistuite de flacări, cum și vestmintele furate. Prin prejur stăteau copii și femei îngrozite, într’un lung șirag. Am îndrăznit chiar să râdic glasul prin întunerec, umplând ulițele de strigăt, repetând îndurerat numele Creuzei și chemând-o în zadar de nenumărate ori. Pe când o căutam tânguindu-mă fără sfârșit prin toate casele din oraș, iată că mi-apare înaintea ochilor o nenorocită nălucă: era umbra Creuzei, era chipul ei însăși, doar că mai mare decât aievea. Rămăseiu încremenit; părul mi se zbârli pe cap și glasul mi se uscă în gât.
Atunci ea îmi vorbi astfel, alungându-mi grijile cu aceste cuvinte:
— Pentruce, dulcele meu soț, te lași năpădit de o durere așa de aprigă?… Lucrurile acestea nu se petrec fără voința zeilor. Nu e scris să te însoțiască Creuza mai departe și nici stăpânitorul înaltului Olimp n’o îngăduie. Te așteaptă o lungă pribegie, în care vei brăzda multă vreme întinsa împărăție a mării. Vei ajunge apoi în țara Hesperiei, unde Tibrul lidian, curgând domol, udă ogoare rodnice și populate. Acolo vei găsi o viață fericită, un tron și o soție de neam regesc. Șterge dar lacrimile ce verși pentru iubita ta Creuza. Eu nu voiu vedea mândrele palate ale Mirmidonilor și ale Dolopilor; Dardană și noră a zeiței Venus, nu mă voiu duce să fiu roabă femeilor din Grecia, ci mama cea mare a zeilor[1] mă oprește pe aceste tărâmuri. Rămâi cu bine acuma și păstrează aceeași dragoste copilului nostru.
- ↑ Zeița Cibela.
