de leu; mă aplec să-mi râdic povara. Micul Iulus mă apucă de mâna dreaptă și pornește după mine cu pașii lui mărunței; în urma noastră vine Creuza. O luăm prin locurile cele mai întunecoase. Pe mine, care mai înainte nu mă înspăimântau nici săgețile aruncate asupră-mi, nici oștile grecești cari se adunau în fața mea, acuma orice boare de vânt mă înfricoșează, orice freamăt mă face să-mi sară inima, de grija copilului și a bătrânului din spate. Ne apropiam acuma de porți și se părea că scăpasem de orice primejdie, când deodată mi se păru că aud pași grăbiți în urmă-ne, iar tata, uitându-se îndărăt, începu să strige:
— Copile, copile, fugi mai tare: se apropie. Văd scuturile strălucind și scânteind armele lor de aramă.
Nu știu ce soartă dușmană mă făcu să mă turbur și să-mi pierd mințile; pornim în fugă pe niște drumuri rele, apucând prin locuri necunoscute. Vai!… Nenorocitul de mine!… Soarta mi-a răpit atunci pe soția mea, Creuza; s’a oprit din cauza ostenelii, sau a rătăcit drumul?… Nu știu; nici până astăzi n’am mai văzut-o. Nu m’am mai uitat îndărăt, așa că n’am prins de veste că s’a pierdut și nici nu mi-am întors gândul spre dânsa, până n’am ajuns la templul sfânt de pe deal a bătrânei Cerere. Abia dupăce ne-am strâns cu toții aici, văzurăm că ea singură lipsia, înșelând astfel așteptarea fiului său, a bărbatului și a tuturor tovarășilor.
Pe cine dintre zei și dintre oameni n’am învinuit atunci în desnădejdea mea? In întreaga Troie văzusem oare ceva mai dureros? Numaidecât ascund într’o vale șerpuită pe Ascaniu și pe tatăl meu Anchise cu penații troieni, lăsându-i în seama ostașilor și o iau înapoi spre oraș, dupăce mi-am încins din nou armele-mi sclipitoare. Sunt hotărît să trec iarăși prin toate, să răscolesc Troia întreagă și să-mi pun din nou capul în primejdie.
Mai întâi mă îndrept spre zidurile și porțile întunecoase, pe unde ieșisem; o iau pe ulițele pe unde mai trecusem odată și o caut cu ochii în toate părțile prin întuneric. Grozăviile ce văd pretutindeni și până și tăcerea însăși mă înspăimântă.
