Cobor la vale și călăuzit de zeiță pășesc printre flacări și prin mijlocul dușmanilor: săgețile se abat în lături și flacările se trag înapoi. Când însă ajunseiu la pragul casei părintești și intraiu in locuința noastră strămoșească, tata, pe care înaintea tuturora doriam să-l iau cu mine în munții cei înalți, tata, de care mă îngrijam mai mult ca de oricare altul, nu vroia să mai trăiască o clipă după nimicirea Troiei și să îndure pribegia.
— Voi, zise dânsul, cari sunteți în floarea vrâstei, ale căror puteri neștirbite sunt tari ca stejarul, voi, gătiți-vă de fugă. Dacă zeii ar fi vrut să trăiesc și eu mai departe, mi-ar fi ocrotit patria. Destul c’am mai văzut odată nimicirea ei[1] și-am supraviețuit cucerirei cetăței. Rostiți cele de datorie trupului meu întins colea și plecați. Imi voiu face seamă cu mâna mea; vreunui dușman i se va face milă și-mi va despoia trupul. Cât despre lipsa unui mormânt, îmi va fi ușoară. De mult timp îmi tot târăsc fără folos anii, urât de toți zeii, din clipa când părintele zeilor și regele oamenilor m’a spulberat în vârtejul unui fulger, atingându-mă cu flacăra sa[2].
Spuse acestea cu îndărătnicie, fără să se clintiască măcar din loc. Noi zbucnirăm atunci în lacrimi și soția mea Creuza și copilul nostru Ascaniu și toți ai casei. Il rugarăm să nu mai înăspriască nenorocirea ce ne lovia: fără dânsul totul ar fi pierdut. El nu ascultă însă de nimeni, ci se încăpățânează în hotărârea luată și nu vrea să se urniască din loc. In desnădejdea mea mă întorc din nou spre arme și râvnesc moartea. Căci ce altă hotărâre, sau ce cale îmi mai rămâne acuma?
— Cum ai crezut, tată, c’ași putea să te lepăd aicea, iar eu să mă trag la adăpost? Gura unui părinte a putut rosti pă-
