Rămăsesem singur și rătăciam uitându-mă în toate părțile, la vâlvătaea roșie a flacărilor, cari luminau ca ziua, când deodată zăriiu pe Tindarida[1] stând pe pragul templului Vestei, ascunsă în acest ungher retras și tăcut. Temându-se și de Troienii, cari o urau pentru nimicirea Pergamului, cum și de răzbunarea Grecilor și de mânia bărbatului înșelat, pacoste și pentru Troia și pentru patria ei, se ascunsese aici și ședea pitulată lângă altar. Sufletul mi se aprinse de ură; mânia mă îndemnă să răzbun pieirea patriei și să-i pedepsesc nelegiuirea.
— Cum!… Asta are să se întoarcă teafără în Sparta și în patria ei Micena!… Va pleca de aici ca regină, în triumf, urmată de mulțimea Troiencelor și de Frigieni, luați ca robi și-și va revedea casa, bărbatul, părinții și copiii!… Priam a murit subt sabie! Troia-i mistuită de flacări! Țărmul mării a rîurat de nenumărate ori de sângele Dardanilor! Nu. Deși nu-i de loc o cinste să te răzbuni pe o femee și o biruință de soiul acesta nu încape laudă, mă voiu mândri totuși c’am stârpit un șarpe și i-am dat pedeapsa meritată, voiu fi vesel că mi-am sărat inima arsă de dorul răzbunării și-am împăcat cenușa alor mei.
Așa mă gândiam, orbit de furie, când mi se arătă înaintea ochilor divina mea mamă, așa cum n’o mai văzusem până acum, strălucind în noapte într’o neasămănată lumină, ca o adevărată zeiță, așa cum se arată numai locuitorilor cerului. Apucându-mă de mână, mă ținu pe loc, apoi îmi vorbi astfel cu gura-i trandafirie:
— Fiul meu, de unde durerea aceasta așa de grozavă, care-ți răscolește nedomolita ta mânie? Pentruce-ți pierzi cumpătul? Uitatu-ți-ai orice grijă de noi? Nu te gândești în ce loc ai părăsit pe tatăl tău Anchise, îngreuiat de bătrânețe, dacă mai trăiește soția ta Creuza și copilul tău Ascaniu? Cetele grecești
- ↑ Elena, fiica lui Tindar și a Ledei.
