pe Neoptolem[1], în furia măcelului, intrând împreună cu cei doi Atrizi; am văzut pe Hecuba și cele o sută de nurori ale sale și pe Priam mânjind cu sângele lui altarul, pe care însuși aprinsese focul sfânt. Cele cincizeci de odăi, leagănul atâtor nepoți, ușile cele mândre împodobite cu aurul și prăzile luate dela barbari, se așternură pământului. Grecii pătrund peste tot unde focul n’a ajuns încă.
Vrei poate să afli însă cum a fost sfârșitul lui Priam.
Când a văzut nenorocirea: orașul cucerit, ușile palatului sfărâmate și pe dușman dând navală înăuntru, el, un bătrân care de mult se dezvățase de portul armelor, își împlătoșează atunci umerii gârbovi de bătrânețe, încinge o sabie, lui nefolositoare, și se vâră in mulțimea deasă a dușmanilor, hotărât să piară.
In mijlocul palatului era un altar mare, sub cerul liber; alăturea, un laur străvechiu se sprijinia pe altar, îmbrățișând cu umbra lui pe zeii familiei. Aici Hecuba și fetele ei se strânsese in jurul altarului, ca niște porumbițe suprinse de-o groaznică furtună și, stând jos, înghesuite unele într’altele, îmbrățișau statuiele zeilor. Când văzu că Priam însuși luase arme tinerești, zise:
— Nenorocite bărbate, ce gând grozav te-a îndemnat să încingi armele acestea? Unde te duci? Nu-i nevoie în momentul acesta nici de un așa ajutor și nici de apărători ca tine. Nu; chiar de ar fi aici și Hector al meu. Stăi colea; altarul acesta ne va apăra pe toți, sau vom muri împreună.
Spunând acestea, îl trase lângă dânsa și așeză pe bătrân pe scaunul sfânt.
Iată că unul dintre fiii lui Priam, Polites, scăpat din mânile ucigașe ale lui Pirus, fugia printre dușmani, printre armele lor și prin lungile portice, străbătând rănit atriul pustiu. Pirus, cu sulița întinsă, îl urmăria cu înverșunare. Era cât pe aci să pue mâna pe dânsul și să-l străpungă cu lancea, când, ajuns în fața părinților săi, cade la pământ și-și dă sufletul, vărsând
- ↑ Pirus.
