toți tovarășii lor, unindu-se astfel cu cetele, înțelese de mai înainte.
Era ceasul, când începe odihna pentru muritorii obosiți, când dulcele dar al zeilor se pogoară asupra tutulor. Iată că, prin somn, văd că mi se arată înaintea ochilor Hector, foarte trist, vărsând șiroaie de lacrimi și, întocmai ca odinioară, legat de oiștea carului, negru de pulberea amestecată cu sângele lui, cu picioarele umflate, prin cari era petrecută o curea. Vai mie!… In ce stare era!… Cât era de departe de acel Hector, care se întorcea împodobit cu prăzile lui Achile!… Sau care împroșca foc în corăbiile Grecilor!… Acum era cu barba zbârlită, cu pletele îmbâcsite de sânge, iar pe trup cu rănile grozave, pe cari le căpătase mai toate în preajma zidurilor străbune. Mi se pare că eu însumi am zbucnit atunci în plâns și îndreptându-mă spre dânsul i-am spus aceste cuvinte triste:
— O, tu, glorie a Dardaniei, nădejdea și încrederea Troienilor, care a fost piedica de-ai întârziat pân’acum? De pe ce tărâmuri vii tu, mult așteptatule Hector? După moartea atâtor viteji ai tăi, după atâtea nenorociri de tot felul suferite de Troia și locuitorii ei, cât de istoviți te întâmpinăm astăzi!… Dar ce împrejurare nevrednică a stropșit senina ta față? De unde aceste răni pe cari le văd?
El nu răspunse nimic la zadarnicele mele tânguiri; scoțând însă un gemăt dureros din fundul inimei:
— Vai, fugi, vlăstar de zeiță, grăbește de scapă din aceste flăcări. Dușmanul e stăpân pe cetate; Troia se năruie de pe înalta-i culme. Veleatul patriei noastre și a lui Priam s’a împlinit. Dacă brațul cuiva ar mai fi putut apăra Pergamul, brațul acesta ar fi fost mântuirea lui. Troia ți-încredințează vasele sfinte și penații săi. Ia-i ca tovarăși, cu cari să-ți împarți soarta; caută-le lăcașul glorios, pe care li-l vei statornici odată, după ce vei fi rătăcit însă pe multe mări.
Zicând acestea, aduce în brațe din tăinuitul altar statuea puternicei Vesta, bentițile și focul cel veșnic.
Deodată orașul e împânzit de tot felul de strigăte.
