tecele tixit de ostași. In juru-i copiii și fecioarele fără prihană cântă imnurile sfinte și se simt fericiți că pot atinge funia cu mâna. Inaintând mereu ajunge amenințătoare până în inima orașului. O! patria mea! Troie, tu, lăcaș al zeilor și voi, ziduri, vestite în războaie, ale Dardanilor!… De patru ori s’a oprit chiar pe pragul porții[1] și de patru ori armele zângăniră surd înlăuntrul pântecelui. Uitând însă de acest semn rău, orbiți de nebunia ce ne apucase, îi dăm zor și așezăm dihania purtătoare de nenorocire înaintea templului sfânt.
In acest moment Casandra,[2] râdicând glasul, ne dezvăluie soarta ce ne așteaptă; din îndemnul zeilor însă, nu era niciodată crezută de Troieni. Nenorociții de noi, pentru cari ziua aceasta era cea din urmă, împodobim cu ghirlande ca într’o zi de sărbătoare toate templele din oraș.
In vremea asta cerul se învârtește și noaptea ese din ocean, învăluind cu umbrele-i dese cerul, pământul și uneltirile Mirmidonilor. Troienii se împrăștie pe la casele lor; tăcerea se întinde peste oraș și somnul cuprinde trupurile obosite.
Oastea grecească plecă din Tenedos; corăbiile, gata de luptă, plutiau în liniște, călăuzite de lună, prietena tăcerei, îndreptându-se spre țărmul așa de cunoscut. Corabia regelui Agamemnon înălțase un felinar. Zărindu-l, nelegiuitul Sinon, acela care fusese ocrotit de zei și de soarta nedreaptă, deschide pe furiș coastele de brad ale calului și dă drumul Grecilor închiși înăuntru. Pântecele deschis varsă pe crudul Ulise și pe Tesandrus și pe Stenelus, șefii lor, cari es veseli din scobiturile de lemn și se dau jos pe o funie; apoi Acamas și Toas, Neoptolem Pelide[3] și meșterul Machaon și Menelau și însuși născocitorul cursei, Epeu. Năpădesc orașul adâncit în somn și beție; măcelăresc străjile și deschizând porțile lasă să intre
