Induioșați de lacrimile lui, îi dăruim viața; mai mult încă[1], suntem cuprinși de milă. Regele Priam însuși poruncește să-i scoatem din mâni lanțurile cele grele și-i grăiește astfel cu vorbe prietenoase:
— Oricine ai fi, uită de acum înainte pe Greci; ei sunt perduți pentru tine. Vei fi al nostru dacă-mi vei spune adevărul la cele ce te rog: Cu ce scop au lăsat aici namila asta de cal? Cine e făptașul? Ce urmăresc ei? E oare o jertfă adusă zeilor, sau o mașină de războiu?
Astfel vorbi Priam. Sinon însă, meșter în prefăcătorii și deprins cu vicleșugurile grecești, își ridică spre cer mânile, slobode acum de lanțuri:
— Voi, stele veșnice și numele vostru cel neprihănit, fiți martori la spusele mele; și voi, altare și junghiuri sfinte, de cari am fugit și voi, bentițe divine pe cari le-am purtat ca victimă, acuma mi-e îngăduit să rup legăturile mele sfinte cu Grecii, să urăsc pe acești oameni și să dau la iveală, în auzul tutulor, toate uneltirile lor ascunse. Astăzi sunt dezlegat de orice datorie față de fosta mea patrie. Voi însă să vă îndepliniți făgăduiala și, dacă eu voiu spune adevărul, dacă vă voiu face un bine așa de mare și voiu scăpa Troia, să vă țineți și voi cuvântul. Toată nădejdea și încrederea Grecilor, în războiul pe care-l începuseră, a stat pururea în ajutorul Paladei. De când însă nelegiuitul Tidide împreună cu Ulise, născocitorul tutulor relelor, s’au pus să fure din templul sfânt statuea Paladei[2] stăpâna ursitei Troiei, omorând pe străjerii înaltei cetățui și îndrăznind să zmulgă cu mânile pline de sânge[3] chipul neprihănit al fecioarei și să mânjiască bentițile divine, din clipa aceea nădejdea Grecilor a dat îndărăt și s’a mistuit, puterile li slăbiră și fața zeiței s’a întors dela ei. Tritonia[4] le-a dat
