vinuiri neîntemeiate, l-au omorât ca trădător, deoarece se împotrivia la războiu. Acuma îl plâng, deși prea târziu. Tata, care era om sărac, fiind rudă de aproape cu Palamede, m’a trimis încă dela începutul războiului să-i fiu slujitor de arme. Pe atunci Palamede era tare pe tronul său și cu multă greutate în sfaturile regilor, așa încât și noi am dobândit oarecare renume și cinste. Dupăce însă, din pricina urei vicleanului Ulise — spun lucruri, pe cari toată lumea le știe — a pierit de pe fața pământului, căzuiu și eu: îmi târam acum viața în întunerec și jale, plângând năpastea ce lovise pe nevinovatul meu prieten. Nebunul de mine! Nu mi-am putut ține gura: am făgăduit că, dacă mi se va ivi prilejul și mă voiu întoarce teafăr la căminul părintesc, îl voiu răzbuna. Prin aceste vorbe răscolii ura nestinsă a lui Ulise. De aici vine toată nenorocirea mea. De atunci Ulise începu să mă prigoniască, aducând mereu în contră-mi tot felul de pâri, răspândind prin norod cuvinte cu două înțelesuri și, știind bine ținta ce urmăria, căuta arme împotrivă-mi. Nu s’a lăsat până când, însfârșit, cu ajutorul lui Calchas[1]… Dar la ce să mai înșir în zadar aceste lucruri neplăcute? La ce să mai lungesc vorba, când toți Grecii sunt pentru voi tot una? Și când e de ajuns să auziți că cineva e Grec?.. Puneți-mă la chinuri fără zăbavă. Asta vrea și regele Itacei și Atrizii vă vor fi foarte recunoscători.
Atuncia noi, fără să bănuim vicleșugul Grecilor, sub care se ascundea o groaznică nelegiuire, ardem de dorința de a-l întreba și-a afla pricina plecării lor. Prefăcându-se speriat, Sinon vorbește astfel mai departe:
— Grecii, obosiți de un războiu așa de lung, doriau să părăsiască împresurarea Troiei și adesea au plănuit să fugă și să se întoarcă acasă. De-ar fi dat dumnezeu să o facă! De multe ori, însă, i-a oprit grozavele furtuni, ce bântuiau pe mare, iar austrul i-a îngrozit, în clipa când erau gata să plece. Mai cu seamă de când a fost durat calul acesta din scânduri
- ↑ Augur grec.
