tejuri asupra zidurilor nu vâjâie astfel, nici bubuiturile trăsnetului nu zbucnesc în chipul acesta. Ca un vifor negru zboară lancea purtând cu dânsa o crâncenă moarte, spintecă marginea de jos a platoșei și buza rotundă a scutului cu șapte rânduri de piei și se înfige șuierând în mijlocul coapsei. Uriașul Turnus, rănit, îndoaie genunchii și cade la pământ. Un strigăt de durere se înalță din mijlocul Rutulilor, încât toți munții de prin prejur mugiră, iar adâncurile pădurilor le trimise îndărăt strigătul. Atunci, zmerit și rugător, își îndreaptă spre Enea ochii și mânile, cari cereau iertare.
— Am meritat-o, negreșit și de aceea nu mă dau în lături. Folosește-te de dreptul tău. Dacă însă durerea unui tată nenorocit te poate mișca — căci și tatăl tău Anchise a fost astfel — fie-ți milă, te rog, de bătrânețea lui Daunus și dă-i îndărăt feciorul, sau, dacă nu vrei, atunci trupul meu lipsit de viață. Ai învins; Ausonii m’au văzut doborât și întinzând mânile spre tine. Lavinia ți-i soție ; nu merge mai departe cu ura ta.
Aprigul Enea se opri locului în armele sale, își întoarse ochii asupră-i și-și stăpâni dreapta. Șovăia; cuvintele lui Turnus începeau totuși să-l înduplece din ce în ce, când îi zări pe deasupra umerilor cureaua aducătoare de nenorocire, cu țintele ei strălucitoare atât de bine cunoscute: cingătoarea tânărului Palas, pe care Turnus îl biruise și-l trântise rănit la pământ și a cărui podoabă vrăjmașă o purta acum pe umeri. Când Enea își opri ochii asupra acestei rămășițe, care-i amintia o crâncenă durere, se aprinse de furie și, înfricoșat în mânia lui:
— Ce, să-mi scapi tu din mână, învestmântat cu prăzi de la ai mei ?. Palas, Palas te jertfește, dându-ți această lovitură și se răzbună vărsându-ți sângele nelegiuit.
Grăind acestea, înfige clocotind de mânie paloșul în pieptul, ce-i sta în față. Atunci trupul i se zgârci de frig, iar sufletu-i mâhnit zbură c’un suspin în împărăția umbrelor.
