cum se cade datoria lor de apărători ai orașului; câteodată mergeau până acolo, încât le răsturnau altarele și aruncau cu pietre în templele lor[1].
«Dacă un oraș era învins, credeau că zeii săi fusese învinși împreună cu dânsul. Dacă un oraș era cucerit, zeii lui erau și ei prizonieri.
«E adevărat că în această din urmă privință părerile erau nesigure și se deosebiau mult. Unii erau încredințați că un oraș nu putea fi cucerit niciodată, atâta timp cât zeii lui sălășluiau într’însul. Când Enea vede pe Greci stăpâni pe Troia strigă că zeii orașului au plecat, năpustindu-și templele și altarele:
— Zeii, în mâna cărora stătea puterea noastră, ne-au părăsit cu toții, lăsându-și templele și altarele pustii[2].
«Potrivit acestei păreri, ca să poți cuceri un oraș trebuea să faci pe zei să easă dintr’însul. Pliniu, Titu Liviu, Macrobiu spun că adesea generalii romani îndreptau zeilor, cari apărau orașul împresurat, rugăciuni spre a-i atrage de partea lor, făgăduindu-le la Roma același cult, ba încă unul mai mare. Macrobiu ne-a păstrat chiar formula acestei rugăciuni. Adeseori însă Grecii, în loc să mai întrebuințeze formule prin cari să atragă pe zei, căutau mai bine să le fure prin viclenie statuia. Toată lumea cunoaște legenda lui Ulise, care a furat pe zeița Palas a Troienilor.
«La vreme de războiu însă, dacă împresurătorii se străduiau să puie mâna pe zeitățile orașului, împresurații, la rându-le, îi țineau și ei pe loc cum puteau mai bine. Uneori legau pe zeu cu lanțuri, spre a-l împiedeca să fugă. Alteori îl ascundeau de orice privire, pentruca dușmanul să nu-l poată găsi. Romanii născociseră un mijloc, care le părea cel mai sigur: ei țineau în taină numele celui mai de căpetenie și mai puternic dintre zeii lor ocrotitori.
«Vedem așa dar de aici ce idee ciudată iși făceau cei vechi despre zei. Trecu multă vreme, până să-și închipuie pe dumnezeu ca o putere mai presus de orice. Vechile lor credințe ne par cu totul grosolane astăzi; ele au fost însă credințele poporului cel mai ager la minte de pe acele vremuri și afară de aceasta au avut asupra acestui popor, cum și asupra poporului roman, o înrâurire așa de puternică, încât cea mai mare parte din legile, din așezămintele și istoria lor de aici a venit».
