mai ca a lui; le dădu și lor gândire, voință, cumpănirea faptelor; fiindcă le simția că sunt puternice, iar el suferia înrâurirea lor, își mărturisi atârnarea lui de dânsele, se rugă lor și le adoră: își făcu dintr’însele zei».
Religia aceasta pare că s’a născut cu mult mai în urmă decât religia casnică, al cărui cult era îndreptat cătră morții familiei și cătră focul sfânt. Legendele grecești și italiene păstrează întradevăr amintirea unor vremuri, când oamenii, strânși întreolaltă, nu cunoșteau această religie, care avea la temelie adorarea puterilor naturei. Lucrul acesta îl pomenește și Virgiliu, în Georgica I, versul 125, unde spune:
«Inainte de Iupiter niciun plugar nu ara ogoarele și nici nu era îngăduit să-ți însemni hotarul pământului, sau să-l desparți printr’un răzor de-al vecinului; ci-și căutau hrana îndevălmășie și pământul dădea de la sine de toate, fără nicio muncă».
Inainte de Iupiter!.. Ceeace înseamnă că a fost o vreme, când Iupiter nu era cunoscut. Orișicum, fie că una a fost mai veche decât cealaltă, fie că nu, fapt este că aceste două religii nu s’au contopit niciodată; ele au trăit deapururi una lângă alta, având fiecare practicile și regulile sale deosebite.
O singură asămănare avea cu vechea religie a cultului morților, anume, că avea acelaș caracter curat casnic. «Fiecare familie își făcuse zeii săi și-i păstra numai pentru sine, ca pe niște ocrotitori, ale căror bune îndatoriri nu voia să le împartă cu alții străini». Zeii fiecărei familii deci erau numai ai ei și nu sămănau cu zeii altei familii. Numele zeității se întâmpla adesea să fie același, ca unul ce întrupa aceiași față, sau putere, a naturei; ființa, caracterul zeului însă erau cu totul altele. Erau, bunăoară, mii de Iupiteri, toți deosebiți unul de altul, căci deosebite erau și legendele și cultul lor; erau de asemenea o sumedenie de Minerve, de Diane, de Iunone, cari nu se asămănau decât foarte puțin între ele.
Multe din zeitățile acestea, cari se născuseră în mijlocul familiei, rămaseră deapururi în sânul ei și păstrară pentru totdeauna caracterul de zeitate casnică: așa au fost Hercule la Roma, adus de Evandru, cum arată Virgiliu[1] și adorat de familia Potiții; «se pare — de asemenea — că multă vreme cultul zeiței Venus a rămas în sânul familiei Iulia și că această zeiță n’a avut un cult public la Roma».
Alte zeități însă eșiră din cadrul acesta și avură o răspândire cu mult mai largă; întradevăr, «oamenii trebueau să ajungă pe nesimțite să bage de seamă că Iupiter al unei familii era în fond același Iupiter, sau aceiași închipuire despre Iupiter ca și al altei familii».
Răspândirea aceasta a uneia și aceleiași zeități, îmbrățișarea ei de cătră mai multe familii, a avut însă și altă însemnătate, cu mult mai mare: a dus la formarea cetăței. Pentru noi, cei de astăzi, o cetate nu-i alt-
- ↑ Eneida, cartea VIII, versul 543.
