dem pe Anchise cum privește Troia lui în flacări și totuși nu vrea să plece din locuința lui bătrânească. Vedem pe Ulise, căruia i se dă toate comorile lumei și nemurirea însăși și care nu dorește alt decât să-și mai vadă focul depe vatra lui. Să mergem până la Cicerone: nu mai vorbește acuma un poet, ci un om de stat. «Aici — zice el — e religia mea aici e neamul meu, aici urmele strămoșilor mei; nu știu ce farmec se află aici, un farmec care-mi cutropește inima și simțurile». Trebue să ne ducem însă cu mintea la generațiile cele mai vechi, ca să înțelegem cât de vii și de puternice fusese aceste simțimânte, cari mai slăbiseră puțin pe timpul lui Cicerone. Pentru noi astăzi casa e doar o locuință, un adăpost; o părăsim și-o uităm fără prea multă greutate, iar dacă ne alipim cu sufletul de dansa, e datorită numai puterei deprinderilor și amintirilor. Căci pentru noi religia nu e acolea; dumnezeul nostru e dumnezeul universului și îl găsim pretutindeni. Pentru cei vechi lucrul era cu totul altfel: zeitatea lor cea mai de căpetenie, providența lor, acea care îi ocrotia pe fiecare în parte, care le asculta rugăciunile și le îndeplinia dorințele, ei o găsiau numai în lăuntrul casei lor. Afară din casa lui, omul nu mai simția pe dumnezeu: zeul vecinului era un zeu dușman. De aceea omul își iubia pe atunci casa, cum își iubește astăzi biserica.
Cu timpul însă un nou cult, o nouă religie iși făcu loc în sufletul omului primitiv. Natura cu puterile ei, binefăcătoare sau răufăcătoare, era atunci atotputernică: omul se simția prea slab și prea nemernic în fața ei, cu atât mai slab, cu cât nu-și putea explica câtuși de puțin fenomenele naturei, la a căror liniștită desfășurare, sau dezlănțuire furioasă era martor în fiece zi. El nu-și putea lămuri măcar faptul — atât de simplu pentru noi — din a cărui pricină se produce ziua și noaptea; nu-și putea lămuri ploaea, fulgerele și tunetele, cari îl îngroziau atât de mult; nu înțelegea pricina furtunei. De acea, «viața sa era în mânile naturei; el se bucura de lumina soarelui, îi era frică de noapte și, când vedea întorcându-se «sfânta lumină a cerului[1]», el încerca un simțimânt de recunoștință; el aștepta norul binefăcător, de care atârna recolta lui; se temea de vijelie, care-i putea nimici munca și nădejdea unui an întreg. El simția în fiece clipă slăbiciunea lui și puterea neasămănată ce-l înconjura și încerca deapururi un amestec de evlavie, de iubire și de groază pentru această natură atât de puternică.
«Fiindcă el judeca lucrurile din afară după sine însuși și fiindcă simția într’însul o ființă liberă, văzu și’n celelalte părți ale creațiunei — în pământ, în copaci, în nouri, în apele râurilor, în soare — tot atâtea ființe întoc-
- ↑ Sofocle, Antigona, versul 879.
