dupăce vechile credințe se schimbaseră în cea mai mare parte: pe vremea împăratului Octavian August, scriitori de frunte ca Horațiu, Ovidiu, Iuvenal tot mai țineau vechea datină, mâncau dinaintea altarului și vărsau pe vatră fruntea din fiecare fel de mâncare și băutură.
Aceste două culturi, al morților și al focului, culturi cari la început vor fi fost poate deosebite, au ajuns cu vremea să se contopiască într’unul singur, așa încât și numele lor se întrebuințară fără deosebire unul în locul celuilalt. Dovada o găsim în mai multe locuri din chiar Eneida; cel mai însemnat însă e acela, unde Hector se arată în vis lui Enea, îndemnându-l să fugă din Troia, care e cutropită de Greci:
— Troea ți-încredințează vasele sfinte și penații săi: ia-i ca tovarăși, cu cari să-ți împarți soarta; caută-le lăcașul glorios, pe care li-l vei statornici odată, dupăce vei fi rătăcit însă pe multe mări.
«Zicând acestea, aduce în brațe din tăinuitul altar statuea puternicei Vesta, bentițile și focul cel veșnic[1]».
Amintirea strămoșilor morți, cari veghiase asupra focului sfânt, se legase așa de mult de focul acesta, încât urmașii vedeau însuși sufletul stămoșului lor în această flacără nestinsă, care ardea pe vatră. Ascaniu, fiul lui Enea, vorbește într’acest fel de focul cel sfânt, pe care Enea îl adusese cu dânsul din Troia:
— Iau martori pe marii noștri penați și larii lui Asaracus și altarele prea cuvioasei Vesta…
«Se poate dar presupune că altarul casei n’a fost la obârșie decât simbolul cultului morților, că sub piatra aceasta depe vatră odihnia un strămoș, că focul era aprins spre a-i aduce prinos și flacăra aceasta părea că întreține viața într’însul, sau închipuia poate sufletul lui pururi de pază»
Fiecare familie își slăvia deci ca pe un zeu strămoșul ei de aici urmează, în chip firesc, că fiecare familie avea un alt zeu, care se deosebia de zeii tuturor celorlalte familii. Prin urmare și cultul fiecărui zeu era deosebit.
«Toată religia aceasta era închisă între pereții casei. Cultul ei nu era public, dinpotrivă: toate ceremoniile ei se îndeplineau în mijlocul familiei. Altarul nu era niciodată așezat în afara casei, nici măcar aproape de ușa ce dădea afară, unde un străin l-ar fi văzut foarte lesne. Grecii îl puneau totdeauna într’o încăpere, care-l apăra de orice atingere, ba chiar și de privirile străinilor. Romanii îl ascundeau tocmai în mijlocul casei. Toți zeii aceștia, lari, mani, erau numiți zeii ascunși, sau zeii dinăuntru. Pentru toate rânduelile acestei religii trebuea numaidecât taină: jertfe tainice, spune Cicerone; dacă o ceremonie era zărită de un străin, ea era prihănită, pângărită numai prin privire».
Ținând seamă de acest lucru, vom înțelege ușor dragostea de casă a celor vechi. «Simțimântul acesta era adânc și puternic în sufletul lor. Ve-
- ↑ Eneida, cartea II, versul 293.
