O altă urmare a acestei credinți era că trupul trebuea să fie negreșit îngropat; sufletul, care nu avea mormântul său, rătăcia prin toate părțile, plin de durere: astfel ne și descrie Virgiliu sufletul fostului său cârmaciu Palinurus, care n’a avut parte de îngropare[1]».
«Astfel se întemeiă o adevărată religie a morței, ale cărei învățături au putut să dispară de vreme, dar ale cărei datini au dăinuit până la triumful creștinismului. Morții treceau drept ființe sfinte. Cei vechi le spuneau cuvintele cele mai respectuoase, ce le puteau găsi: îi numiau buni, sfinți, prea fericiți, aveau pentru dânșii toată evlavia ce poate omul avea pentru zeitatea, pe care o iubește, sau de care se teme. In gândul lor, fiece mort era un zeu».
Romanii dădeau morților numele de zeii mani. Templele acestor zeități erau mormintele lor; pentru aceea, înaintea fiecărui mormânt era un altar, pe care se aduceau jertfe mortului.
In afară de această credință, cei vechi — atât Grecii, cât și Romanii — mai aveau una: în focul sfânt. In casa fiecărui Grec sau Roman era un altar, pe care focul ardea zi și noapte. «Nu se cădea să se pună pe focul acesta decât anume soiuri de lemne; afară de aceasta, trebuea să rămână pururi neprihănit, adică niciun lucru murdar nu se cuvenea să se arunce într’însul și nicio faptă vinovată să se săvârșiască înainte-i. Focul acesta era dar ceva dumnezeesc; îl adorau, i se aducea un adevărat cult. I se dădeau, ca jertfă, tot ce credeau că poate fi pe placul unui zeu: flori, fructe, tămâie, vin. Cereau ocrotire dela dânsul: îl credeau puternic. In fața unei primejdii, căutau un adăpost lângă dânsul. Când palatul lui Priam e cutropit, Hecuba trage pe bătrânul rege aproape de altar, zicându-i:
— Nenorocite bărbate, ce gând grozav te-a îndemnat să încingi armele acestea?. Unde te duci?. Nu-i nevoie în momentul acesta nici de un așa ajutor și nici de apărători ca tine. Nu, chiar de ar fi aici și Hector al meu. Stăi colea; altarul acesta ne va apăra pe toți, sau vom muri împreună[2]».
Focul acesta dar era ocrotitorul fiecărei familii; de aceea el nu trebuea lăsat să se stingă niciodată. A-l părăsi, a-l lăsa să se stingă, era cea mai mare fărdelege; era prin urmare privit ca un adevărat zeu. De aceea, ca oricărui zeu, ca și morților deveniți zeii mani, i se aduceau și lui sacrificii: când familia se punea la masă, îndrepta mai întâi o rugăciune cătră zeul focului, iar din bucatele puse pe masă, înainte ca mesenii să le atingă, se arunca o mică parte în foc; din vin se vărsau de asemenea câteva picături pe cărbuni. Obiceiul acesta a dăinuit mult timp, chiar
