tatornicia lucrurilor muritoare. Tristețea Andromacăi, văduvă și roabă, e descrisă cu o gingășie atingătoare. Simțiciunea lui se arată mai ales în povestirile de moarte, sau de tragerea sufletului. «Virgiliu — spune Fénelon — mai niciodată nu lasă pe cineva să moară, fără să alăture vreo împrejurare mișcătoare.
«Coroebus își dă sufletul subt ochii logodnicei sale; Eurialus sub ochii prietenului său, Pallas înaintea întregei oștiri în lacrimi, Lausus ocrotind retragerea tatălui său. Plângerile mamei lui Eurialus, o biată bătrână care a părăsit totul ca să însoțiască pe singuru-i fecior, ale lui Evandru, la care amara părere de rău după puterile lui mistuite se amestecă cu durerea de a-și vedea feciorul stingându-se, sunt de un patetic rar în poezia latină. Iar când e vorba nu de ființe închipuite, ci de Marcellus, care trebuia să fie moștenitorul lui August și nădejdea Romei, poetul găsește în inima lui de cetățean și de prieten accente de o sinceritate și mai sfâșietoare încă.
«Mila aceasta pentru nenorocirile altuia îi pare așa de prețioasă, încât face dintr’însa o podoabă a sufletelor alese: Didona și Cartaginezii săi știu să compătimiască pentru rele, pe cari le-au suferit și ei. Enea se înduioșează de moartea crudă a tânărului Lausus; zeii înșiși suferă pentru restriștele oamenilor și, cu mânile legate de ursită, se tânguie că nu le pot face să înceteze. Duioșie și tristețe, asta este într’un cuvânt inspirația lăuntrică a lui Virgiliu; poemul lui e înainte de toate o carte «a milei și a morței».
«Această din urmă trăsătură întregește înfățișarea autorului Eneidei: e și trăsătura cea mai personală și care ne face mai mult să-l iubim.
«In poezia senină, dar cam nepăsătoare, a Grecilor, în poezia bărbătească și aspră a Romanilor, Virgiliu aduce ceva nou: fiorul iubirei și al bunătăței. Prin această privire tristă aruncată asupra naturei și a vieței, prin melancolia aceasta nu egoistă, ci mărinimoasă și frățească, el prevestește evul mediu cu meditațiile-i dureroase, precum și timpurile noastre moderne cu neliniștea lor sentimentală și respectul lor pentru suferința omenească. Așa încât poetul acesta, care rezumă în sine antichitatea în tot ce are ea mai frumos, e totodată premergătorul vremurilor următoare, în tot ce vor avea ele mai bun. Fiindcă, afară de asta, el dă impresiilor contimporanilor săi o formă aleasă și care rămâne, fiindcă ne zugrăvește sufletul roman într’un tablou nobil și măreț, suntem surprinși de tot ce cuprinde poemul acesta subt o înfățișare așa de plină de cumpăt. Ce-are aface atunci lipsurile și cusururile, ce-are aface că Eneida n’are nici naivitatea, nici puterea Iliadei. Ea nu e, pentru aceasta, mai puțin originală, nici mai puțin bogată. Greacă prin cadrul ei, romană prin spirit, modernă și aproape creștină cu inima, ea este opera cea mai deplină a antichităței latine. Totul e aici: trecutul întreg, reamintit cu dibăcia unui gingaș artist, întreg timpul de față cântat cu virtutea unui patriot înflăcărat și tot viitorul presimțit cu duioșia intimă și adâncă a unui suflet nesfârșit de gingaș și blajin».
