ființează încă, dar care cere de pe acuma jertfirea și lepădarea de sine a tuturor concetățenilor ei. Chiar acea rece liniște a lui, care-l face puțin dramatic, îi dă o originalitate a sa: e prototipul consulilor și al pontifilor.
«Mai este apoi în Enea ceva mai particular și mai personal: icoana sufletului poetului. Virgiliu îi împrumută câteva din sentimentele lui individuale: o bunătate compătimitoare pentru cei slabi și învinși, o groază față de cruzimile nefolositoare, tristețea la aducerea aminte a încercărilor suferite, o melancolie care merge până la dorința de moarte:
Acei, cărora le-a fost dat să cada subt ochii părinților lor,
Subt înaltele ziduri ale Troiei!…
«Oare n’au cunoscut amândoi durerea pribegiei și neliniștea zilei de mâne? Enea dezvăluie, ca și Melibeu (din Egloga I) oboseala poetului; ca și dânsul e un suflet blajin și pașnic și deaceea se simte străin în lumea năprasnică a epopeei omerice.
«Faptul acesta ne înștiințează că, în deosebire de cei dintâi poeți epici, Virgiliu nu s’a ferit să se puie pe sine însuși în opera lui: simțirea vie și delicată, cu care e înzestrat, i se trădează pe fiece clipă. In poemul acesta de mărire și de războiu regăsești pe poetul rustic, îndrăgostit de priveliștile dela țară și de impresiile dulci și liniștite.
«Asămănări drăgălașe și pitorești vin și aduc un fel de reamintire din Bucolice și Georgice: căderea Troiei e asămuită cu a unui ulm doborât de tăietori; zbuciumul Didonei cu fuga unei căprioare ciuruită de lovituri, munca Troienilor cu truda furnicilor, mersul Equilor cu zborul unui stol mare de lebede albe; grindina de săgeți care cade peste Enea reamintește furtuna, ce se abate asupra ogoarelor; voind apoi să zugrăviască îndeletnicirea lui Vulcan, autorul o asămuiește cu-a unei femei bătrâne, care e silită să se scoale de mânecate și să aprindă focul, spre a-și câștiga hrana de toate zilele.
«Poetul a păstrat deci dragostea lui pentru natură; el a păstrat deasemenea simpatia-i melancolică pentru suferințele omenirei: în fața patimei Didonei, resimte o adâncă milă; și, de multă înduioșare, izbutește să facă pe eroina lui să trăiască în realitate. Didona este o adevărată femee, care luptă cu iubirea ei, care sufere, care moare din pricina asta și înlănțuirea aceasta dureroasă de sfiiciuni, de lupte împotriva ei însăși, de bucurii repezi și amăgitoare, de amenințări, de rugăciuni, de blesteme, ca să ajungă în sfârșit la o împăcare de sine trufașă și sălbatică, toată această tragedie intimă și sfâșietoare e admirabil zugrăvită, pentrucă a fost adânc simțită. Aici Virgiliu e poet prin delicatețea inimei lui, după cum alții sunt prin puterea închipuirei lor.
«Dar nu numai suferințele dragostei îl mișcă pe dânsul: el ia parte la toate restriștele omenești. Povestind căderea Troiei, poetul cugetă la nes-
