depărtată și fabuloasă antichitate obârșia a tot ce vede imprejuru-i: datina lui Apolon Palatinul, soborul quindecemvirilor, darul preoției în familiile Potiții și Pinarii, jocurile actiace și jocurile troiene, legăturile de prietenie ale Romei cu Sicilia și cu Epirul. Familiile cele mari din Roma, alde Iulii în deosebi și pe o treaptă mai jos alde Sergii, alde Memii, alde Cluenii își au titlurile lor de noblețe în Eneida.
«De altfel Virgiliu a prins foarte bine fondul spiritului latin și i-a zugrăvit în chip fericit cele două caractere precumpănitoare: evlavia religioasă și gravitatea morală. Eneida este un poem religios, ba chiar liturgic. Nicăiri nu mai găsești atâtea rugăciuni, atâtea profeții, oracole, sacrificii: fiecă ajung în Tracia, în Creta, în insula Harpiilor, pe țărmul african, pe coasta Siciliei, sau pe pământul Italiei, cea dintâi grijă a Troienilor pribegi este să mulțumiască zeilor; fiecă e vorba de un drum pe mare, de întemeierea unui oraș, de o luptă, ei întreabă pururea voința cerească. Enea, în partea întâi a poemului, nu întâlnește niciun altar fără să-și facă închinăciunile, iar în cărțile din urmă nu scapă niciun prilej să reamintiască că el luptă pentru zeii lui și nu pentru dânsul și că, dacă vor să-i lase un loc să aducă sacrificii după datină, se va socoti mulțumit. Eneida se compune nu dintr’o «călătorie», sau dintr’un «războiu», ci mai degrabă dintr’un «hagilâc», sau dintr’o «cruciadă», dintr’un «războiu sfânt». Pe lângă asta, odată cu practicele religioase, învățăturile morale țin un loc larg în poem.
«Patriotismul religios e însă așa de bine sentimentul intim și adânc al autorului Eneidei, încât el îi dă chiar ceeace-i lipsește de obiceiu, puterea de expresie și puterea de creațiune epică sau dramatică. Părțile cele mai cu vlagă sunt acelea în cari poetul vorbește de Roma, de gloria sau de religia ei. Stilul său, cam slab când e vorba să zugrăviască lupte sau întâmplări de călătorie, câștigă atunci o gravitate și o măreție vrednică de subiectul lui. Vezi că, în cazul întâi Virgiliu se mărginește să traducă sau să imiteze, pe când aici vorbește de ceeace cunoaște și simte. De aceea și Enea este cu mult mai real decât celelalte persoane, el fiind tipul ideal al șefului de stat și al poporului roman. Cusururile lui se preschimbă atunci în calități, ca o urmare firească a soliei sale patriotice și religioase. Dacă e un cam slăbuț îndrăgostit, e că nu are dreptul să iubiască, să trăiască pentru el însuși: el este al zeilor, cari îl călăuzesc și al statului, ce trebue să întemeieze; va putea să-și uite o clipă datoria, va răscumpăra repede însă o slăbiciune trecătoare. Dacă nu e un războinic așa de înflăcărat, e că nu se bate din dor de răzbunare, sau de stăpânire, ci din datorie și călcându-și pe inimă: el vrea să aducă zeii săi în Latium; lucrul acesta îl face prin războiu, pentrucă trebue; ar fi vrut însă să-l facă mai bine prin bună înțelegere; și, îndată ce poate, îmbie pe Latini la o împăcare obștească, întocmai cum August încearcă să strângă în juru-i vechile partide. In sfârșit, dacă nu prea are mult îndemn dela sine, e că ascultă de-o poruncă: el e cel dintâi servitor al acestei Rome, care nu
