era nebiruit la chef: ar fi fost în stare să bea o vie întreagă fără să se cunoască. Sări de unde se aflași veni lângă Panaitopolu.
— Porunciți, mă rog.
— Ia un flaut, și zi valsul lui Ivanovici. El puse mâna pe un flaut de la un soldat, își titiri gura pe îmbucătură și începu să țâfnească, chisc, chisc, până o prinse din loc. Atunci dete drumul la niște tereremuri strașnice, pecari Panaitopolu le însoțea cu glasul lui spart, ti-ra-ra-ri, învârtind mâna prin aer și lăsându-se pe spate.
Dar în mijlocul lor sări deodată Tănase Scatiu. El până atunci stase de o parte, fluierând o chindie pe care vrea să și-o aducă aminte. Puse mâna pe șeful muzicii și-i zise:
— Asta!... Apoi își întinse buzele să spuie ce voia, dar nu înnemeri.
— Ptiu, bat-o Dumnezeu, că până acuma o cântai!... Capelmaistrul, ca să-i facă plăcere, puse pe soldați să încerce toate chindiile pe cari le știau. Era o ticăloșie, o zăpăceală, de nu se mai auzea nici în cer, nici în pământ.
— Nu-i asta, nici asta.
În sfârșit, la a patra, părură că-i dau în pârtie:
— A
