Pagină:Duiliu Zamfirescu - Tănase Scatiu.djvu/92

Această pagină nu a fost verificată

gemea de ți s-ar fi părut că i se rupe inima de jale; în fond însă era numai beat, dar beat criță.

Când venea treaba la schimbat cântecul, era vai de lume; nu se potriveau doi la gust. Primarul, care râdea mereu, călare pe un scaun, încerca să fie dulce la vorbă:

— Mă rog matale, puiule, dom'le capelmaistru, să ne cânți "frunză verde, bâr, oiță".

Alexandriu vrea Mascota. Se ducea în fața șefului muzicii, mătăhăind:

Mon cher, te rog, partea aia din Mascota, știi, unde cântă curcanii, golu, golu, golu...

Panaitopolu îi făcea vânt din drum:
— Ia slăbește-mă cu golu-ul dumitale, amice. Mă, dom'le capelmaistru, să-mi zici valsul lui Ivanovici, ti-ra-ra-ri...

Și, ca să spuie ce vals voia, da drumul unui glas argăsit de spirturi, care hămăia fără nici un rost. Capelmaistrul nu pricepea. Atunci Panaitopolu chema pe polițai, care în tinerețile dumisale cântase din flaut.

— Nică! Nică!... Și fiindcă celalt n-auzea, începea să-l poreclească:
— Mă țopârlane! Mă șurupelniță! Mă bocciule, da' n-auzi!...

Polițaiul, ciupit de vărsat, cu niște favorite serbezi, slab și costeliv ca vai de el,