— Parcă-s eu de vină, dacă-s caii stătuți de drum... În același timp voi să sară în noroi. Stăpânu-său îl apucă de ceafă:
— Ce faci, mă!... Vrei să sari în noroi și apoi să te sui în trăsură, ca un porc?
— Pai ce să fac?
— Să te ia dracu, asta să faci. Nu poți să te cobori de pe capră în trăsură?
Stoica se uită cam urât la priporul ce se întindea din vârful caprei. Se simțea în ce hal era și nu-i venea deloc la îndemână să încerce. Pe când el se lupta să intre sub coș, caii mișcară trăsura. Vălătuc, Stoica se rostogoli în noroi.
— Na!... avu el vreme să rostească. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, dumnezeii și toți sfinții părinți îi trecură prin gură, ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gânduri, dete bici cailor și plecă, lăsându-și vizitiul în noroi.
Când ajunse în oraș, se înnopta de-a binele. Casele lui erau așezate în mijlocul unei curți mari. Le cumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de la un boier scăpătat, Costache Merișescu, și le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din târg.
De îndată ce se auziră clopotele cailor,
