era la doi pași. Ea mulțumi și se duse singură.
Comptuarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă veche, despărțit cu zăbrele de lemn în trei părți: într-una, un jidănaș cu pistrui, cu părul roșcat, cu urechile blegi, murdar, aduna la coloane de cifre; într-alta un bătrân cu barba albă, cu un crâmpei de țigară de foi, care-i ardea mustățile, număra niște gologani și-i punea în fișicuri; în a treia despărțitură nu era nimeni. Pe jos noroi ca în stradă; în aer miros rău.
Tincuța întrebă de d. Isidor. Jidanul cel mititel chemă pe cel bătrân.
— Ce poftiți, mă rog?
— Aș vrea să vorbesc cu d-l Isidor bancherul: eu sunt doamna Sotirescu.
Evreul se dete numaidecât la o parte, deschizându-i portița de lemn, și o rugă să intre într-o cameră din fund:
— Poftiți, mă rog, aista este fiul meu, eu sunt părintele lui.
Tincuța se găsi în fața unui om tânăr, care, ca și ceilalți, făcea la socoteli. El o rugă să șadă, și ieși să vorbească cu tatăl său. După câteva minute se întoarse foarte respectuos. Nu semăna deloc cu cel închipuit, nu avea mâinile lungi, nici aerul
