Nu se gândea la nimic. Zise să-i puie caii, se îmbrăcă și peste un sfert de ceas era în trăsură. Spuse vizitiului s-o ducă la magazinul obicinuit " să cumpere niște ciorapi pentru boierul cel "bătrân"; simțea astfel nevoie să explice pentru ce se ducea în târg.
În poartă se întâlni cu Bănică, care aducea pe Haim evreul, ca un jandarm. Mulțumi pentru închinăciunea lor, fără a-i vedea. Însă, după un moment, barba evreului îi răsări în minte fără nici o cauză. Începu să bănuiască: dar dacă o fi Isidor zaraful? Și cu cât se gândea, cu atâta se întărea mai mult în ideea că era el. Ba chiar i se păru că mâna cu care Haim își scoase pălăria era lungă și hrăpitoare ca mâna închipuită a bancherului. Se mișcă să oprească pe vizitiu, dar se simți jenată ca și cum acesta ar fi înțeles ce se petrecea într-însa. Totuși îl opri:
— Întoarce, am uitat ceva. Alături de biroul lui Scatiu era o cameră goală plină cu dulapuri. Tincuța își lăsă pălăria ce avea în cap și, sub cuvânt de a-și scoate căciulița de iarnă dintr-o cutie, intră singură în odaia de garderobă.
În dreptul ușii ce da în birou, sta un dulap. Ea își lipi urechea de ușă și ascultă.
Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri
