Ea, în adevăr, se făcuse roșie și se uita la dânsul cu ochii aprinși.
— Ia ascultă, Tănase, nu mai vorbi așa, că mă faci să te urăsc... Gândește-te ce lucru dezgustător e pentru mine să afle Sașa că noi am dat bani fratelui ei, bani cu camătă!
— Am înțeles... zise el, vrând să se scoale și să iasă. Tincuța sări la ușe și o încuie. Râdea și tremura.
— Nu te las, până ce nu-mi vei făgădui... El se scutură o dată și o azvârli cât colo de la ușă.
— Ia fugi, femeie, și nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala!...
Apoi ieși repede și trânti ușa cu zgomot. Ea se lovi de scaun și rămase alături, grămadă.
— Mizerabil!... Mi-ze-ra-bil! strigă ea, scrâșnind din dinți și plângând.
Rămase acolo câteva minute, ținându-și degetul la care se lovise, cu mâna cealaltă. După aceea se sculă, luă o batistă depe masă și-și șterse ochii. Apoi rămase în mijlocul odăii, gândindu-se. Ce era de făcut? Numele bancherului evreu îi răsări în minte: Isidor! I se părea un nume groaznic, de jidan cu mâinile lungi și hrăpitoare. Îl vedea în fața lui bărbatu-său, târguind polița
