Sări de pe scaun și se duse la nevastă-sa.
Tincuța se îmbrăca cu ușa încuiată. El dete buzna să intre, dar, găsind ușa încuiată, se opri. Ori de câte ori se lovea de câte un fapt, foarte firesc pentru lumea cealaltă, dar cu care el nu era deprins, devenea bănuitor. Ce putea să facă Tincuța, cu ușa încuiată? Să lăcătuiască ușa numai ca să se îmbrace, nu-i părea lucru curat; el se îmbrăca parcă ar fi fost în mijlocul câmpului, cu toate odăile vraiște, punându-și pantalonii în anticameră, surtucul în salon, după cum i se potrivea.
Bătu la ușă tare. Tincuța se pieptăna.
— Cine-i? întrebă ea, supărată de modul cum bătea.
— Eu sunt. Nu te supăra, domnițo. Dânsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă. El intră încet, deschizând ușa mare, solemn și prost ca un car gol.
— Vă faceți frezurile?
— Nu mai vorbi prostii. Ce vrei? Când erau în patru ochi, Tincuța i le tăia scurt. El, văzând că nu i se prinde ironia și nefiind nimeni de față să-i asculte spiritul, se domoli.
— Ia ascultă, nevastă: nu știi una, lată detot...
— Ce
