— Am căzut în copilărie, nu-i așa? Ea se uită la dânsul, zâmbindu-i cu bunătate.
— De ce vorbești așa, tată?
— Eu înțeleg toate, toate le înțeleg, parcă aș fi în gândul tău... În loc să mă ții de rău, că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine...
— Ei, Doamne! Apoi nu știu încotro s-o mai dau cu matale.
— Vezi, vezi! Asta-i, am căzut în copilărie.
— Nu, tată dragă, ai făcut cu lucrul dumitale ce ți-a plăcut.
— Așa?... De ce nu spui drept ceea ce gândești?... Nu era mai bine să dăruiești ciorapii la un sărman?
Tincuței i se muiară mâinile, și, neputând să facă altceva, începu să râză:
— Ei, Doamne!... Bine era și așa.
— Vezi? Măgulit că i-a ghicit gândurile și mai ales văzând-o că râde, se îmbună și el, fără măcar să-i treacă prin minte că râsul ei era semn de adâncă descurajare. Închise ochii, mulțumit, pe când Tincuța se uita la el, cu obrajii aprinși, ostenită și singură.
III
De la patru ceasuri, dimineața, Tănase se deștepta și începea să tușească. Răsuna odaia
