podidiră lacrămile. Își lipi mâna lui tată-său de obraz și tăcură amândoi.
Pe când ei se aflau astfel, ușa se deschise încet. Zoițica întrebă cu sfială:
— Se poate? Pot să intru, tată mare?...
Tincuța își șterse repede ochii, iar conu Dinu se așeză în scaun ca de obicei. Fata rămase în mijlocul odăii, nedomirită, uitându-se când la unul, când la altul: simțea că se petrece ceva, dar nu înțelegea ce.
— Unde ai fost? o întrebă Tincuța.
— La madama...
— Și ce-ai făcut?
— Nimic.
— Cum nimic? Ai învățat lecția de mâine?
— Ba nu, că era acolo și Marița...
— Ei, și dacă era?
— Săraca, plângea că nu mai vine Stoica... Tincuța înțelese că fata era gata să istorisească pătărania vizitiului, și astfel se înfurie din nou conu Dinu împotriva lui bărbatu-său.
— Foarte rău face madama că stă de vorbă cu slugile, și d-ta faci și mai rău că asculți... Stoica e un nărăvaș, și așa i se cuvine.
— Da' ce-i? ce s-a întâmplat?... se grăbi să întrebe conu Dinu.
