— Doctorul nu mai vine... m-a părăsit și el...
— Doamne, tată, cum poți să zici una ca asta... Doctorul a fost ieri; mâine vine iar...
— De ce ți-s ochii roșii?
— De nimic.
— Iar ai plâns.
— N-am plâns. Poate de fum... Am vrut s-aprind focul la Zoițica...
Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid — lung, îndelung, — ca și cum ar fi căutat urmele Tincuței de altădată, și plecându-și capul pe o parte, întinse mâinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui și îi sărută părul. Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce-l îneca. El ofta și se tânguia:
— Ce-am făcut!... ce-am făcut!... Cui te-am dat, sărăcuțo de tine!... Atât copil am avut, și ăsta e nenorocit...
După aceea își ridică mâna sus pe frunte și urmă:
— Ia-mă, Domnule!... Strânge-mă, Domnule... Cheamă-mă la tine, să nu mai văd!...
Tincuța rămase un moment cu capul rezemat de umărul lui, parcă s-ar fi simțit bine acolo, ca sub o aripă caldă. Un moment se lăsă și ea pradă descurajării și o
