de câteva ori din supa lui de linte și apoi întinse talerul feciorului.
— Na, mă!... Să spui bucătăresei că o să i-o torn pe gât. Asta ciorbă de linte e?
Și, întorcându-se către bătrână:
— Dumneata ce mănânci, mamă? Baba nu înțelegea și se uita cu ochi stupizi la toți.
— Ce mănânci? Ai ce mânca? întrebă el mai tare. Ea își clătină umerii și zbârci gura ca de râs.
— Cum, Doamne iartă-mă, să n-am!... Că doar toate sunt din belșug.
— Și de post și de dulce, ca la otel, zise el. Că de aia nu mai plouă la vreme.
Tincuța tușea din când în când, o tuse seacă, urâtă. La fiecare observație a bărbatu-său, își pleca ochii în farfurie:se ținea cât putea să nu răspundă, ca să nu provoace scene de față cu lumea, și mai cu seamă cu slugile. Dar toate erau în zadar.
— Băiete, dă-mi niște oloi de in, să pot mânca mazărea asta bătută, că-i făcută de-o săptămână...
— Tănase, nu mai mânca oloi de in, că iar te îmbolnăvești, zise Tincuța.
El se uită țintă la dânsa, cu o privire rea,
