— A! v-ați sculatără!... Mă bucur. Apoi se cotrobăi prin șubă, rupse un nasture, înjurând, și scoase o hârtie din buzunar, pe care o aruncă Tincuței:
— Să dai asta lui tat-tu s-o iscălească. Tincuța, mai nerăbdătoare decât altă dată, se uită la el pieziș:
— Dacă intri plin de noroi în casă, închide cel puțin ușa.
— Ia slăbește-mă, că n-am poftă de vorbă. Și ieși. Dânsa deschise foaia de hârtie și prinse că cetească. Era slova lui Nae de la Ciulniței. Părea un fel de declarație din partea lui conu Dinu, către ministru, că nu vrea și nu poate să se ducă la moșie, că nu încuviințează cererile țăranilor, că are toată încrederea în ginere-său, etc. Tincuța se trudea să prindă înțelesul acestui act, dar nu izbutea. Îl ceti și-l receti fără să-l priceapă. Atunci sună și zise feciorului să poftească pe boier. După câteva minute, Tănase se ivi în ușă, numai în pantaloni și-n jiletcă.
— Ce este?
— Vino-ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o întâlni cineva. Știi că-i Mihai aici.
— Ei, și! Sunt în casa mea.
— Tocmai de aia... Ce este hârtia asta?
—
