sunt foarte recunoscător; dar... ce a zis ministru?
— Recunoscător... știi, cam așa.
— Te mai poți îndoi?
— Da?
— Desigur că da. Numai să nu i se pară ciudat...
— De ce? Eu te văd așa de rar... El te vede în toate zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să șed. Dă-mi blana. Pune-mi-o pe picioare și stai lângă mine.
Mihai se supuse, o ajută să se rezeme bine de brațele canapelei și se întinse și el pe covor.
Dar n-apucase să s-așeze bine, când văzu pe Tincuța privind cu luare-aminte în aer, parcă ar fi ascultat ceva. În adevăr, se auzeau clopotele unui poștalion: Tănase Scatiu se întorcea.
Ea ridică ochii și mâinile spre cer, ca o mută protestare împotriva soartei. Mihai pricepu ce se petrece într-însa, cu atât mai mult că trăsura intra în curte. Se sculă și făcu semn Tincuței că se duce în odaia lui. Ea își strânse lucrurile împrejur și așteptă.
După puțin timp, ușa se deschise, lovindu-se de perete, și Tănase intră, îmbrăcat în șubă, cu revolverul la brâu, ca deobicei.
