Se uită la el zâmbind și-i atinse fruntea cu degetul.
— Mă înțelegi?
— Te înțeleg de mult... Ea îi acoperi gura cu mâna.
— Știu...
— Și dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu poate să fie nimic mai frumos decât asta.
Și, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. Tincuța se uita la el nedomirită.
— De la cine îl ai? întrebă cu temere.
— De la soră-mea. Ia deschide-l. Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraordinar.
— Deschide și dincolo, sau să ți-l deschid eu... Pe sticla albă era o viță de păr, legată cu o panglicuță roșie.
— O cunoști? întrebă Mihai. Obrazul ei se coloră de sânge, un val de căldură îi umplu ochii de lacrămi și fără știre își aruncă brațele de gâtul lui. I se umplea pieptul de aer, de prea mult aer; se îneca de emoțiune. Încet, pe nesimțite, i se lăsară brațele grele, capul ei căzu pe spate, și rămase galbenă, ca moartă. El voi să se scoale de pe covor, speriat de paliditatea ei, dar o ușoară mișcare a brațelor, ce se rezemau încă de dânsul îl făcu
