Pagină:Duiliu Zamfirescu - Tănase Scatiu.djvu/104

Această pagină nu a fost verificată

nu veneai?
— Ba aș fi venit, dar mai târziu. Ea îl privi în tăcere, după aceea încercă să zâmbească.
— De câtăva vreme a început să-mi fie frică de ceva necunoscut; mă tem să nu mor. E drept că nu prea am cuvânt să mă îngrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fericită. Însă de câțiva ani mă lega de viață o simțire nouă și puternică. Să ți-o spun?...

El se apropiase și mai mult, și-i luase mâna într-ale lui.
— Dacă nu e prea greu, spune-mi-o.

Tincuța se rezemase cu obrazul de spatele înalt al canapelei și-l privi cu ochii gânditori:

— Îmi era drag cineva, atât de drag, atât de scump, încât credeam că o să pot trăi și să mă pot bucura de simțirea mea nouă. Dar se vede că nu se poate...

Mihai, mișcat până la lacrimi, încercă s-o oprească.
— Te rog, Tincuțo, de ce vorbești așa?...
— Vino mai aproape. Ți-aduci aminte de copilăria de pe lac? Copilărie, ce dulce copilărie!... Ascultă-mă: aș vrea să-ți dau ceva. M-am pregătit să-ți dau un inel. Vrei să-l primești? De ce să nu-l primești? Sau dacă vrei să-ți dau altceva...