Costea îl desfăcu de catarama revolverului, îl ajută să-și scoată șuba și după aceea îl întrebă:
— Poftiți dulceață?
— Adu-mi pantofii întâi, prostule: tot nu te-ai mai învățat cu slujba?
Nevastă-sa se apropie de el binișor:
— Tănase, treci la tine că ți-am pregătit tot ce-ți trebuie, nu te descălța aici.
— Ia slăbește-mă dumneata cu învățăturile. Să înveți pe cine ai mai învățat, nu pe mine.
Feciorul aștepta.
— Adu-mi, băiete, pantofii. Tincuța se uită la dânsul, de sus în jos, fără să zică nimic; apoi luă fata de mână și voi să treacă într-altă odaie. El chemă fata înapoi:
— Zoițico, să stai aici. Fata nu prea vrea. Mamă-sa o ruga binișor să rămână. Ea rămase, dar fără voie.
— Nu vrei să stai cu tata? încercă el să zică, cu glas blând.
— Nu, răspunse fata, gata să plângă.
— Atunci, hai, marș! Fetița se întoarse spre ușă, cu mâna la gură, neîndrăznind să iasă, dar în același timp nevoind să rămână.
— Marș! Să nu te mai văd în ochii mei, urâto.
