când eram la Propaganda, și la Viena, și în alte părți. Cu toate astea, nu-mi aduc aminte să fi avut o impresie mai mare decât de la concertul din București. Sală, public, muzicanți, lumina de Aprilie ce străbătea prin ferestrele înnalte și cădea, ca o aureolă, pe părul alb al ilustrei doamne ce vă stă pe tron,—totul era elegant, nou și încântător pentru sufletul meu de român, — Dar se întâmplă că la același Atheneu un conferențiar slab face o conferință proastă. D-voastră uitați deodată tot, prin felul de judecată pesimistă ce vi s’a înfiltrat în creer, și vă blestemați soarta batjocoriți țara, par’că în adevăr, ați fi foarte nenorociți. Eu mi-ași permite să cred, în felul meu optimist, ca însăși violența aceasta de judecată, lipsa de măsură cu care cumpăniți lucrurile, e semn de tinerețe, prin urmare semn bun.
Ana începi să râdă, pe când toți ceilalți ascultau cu plăcere. Generalul, prins de șirul vorbelor preotului, se supără în felul lui comic :
— De ce râzi, madamo?
— Cum să nu râd! Cu părintele toate ies pe placul său și spre gloria neamului. Ascultându-l, ar crede cineva că vorbește despre poporul ales de Domnul,—unicul, marele, neasemănatul popor al viitorului...
