mișcați par’că de același resort, ogarii o porniră în goană spre muchea dealului, iar caii răsuciră sania în loc și o rupseră la fugă din nou.
Comăneșteanu, rămas singur, începu a râde, pe când Baciul aruncă pușca din sanie, strigând cât îl luă gura:
— Cucoane, pușca!
El luă pușca din zăpadă, o șterse bine, apoi își cercetă plumbul din cartușiera cu care era încins și puse în țevi poștii. După aceea își ridică botforii răsfrânți și se întoarse spre câini.
Scena ce i se înfățișă îi păru nouă și interesantă.
Parte din ogari, cei mai bătrâni, se repeziseră spre lupi, pe când cei mai tineri păreau a-l așteptă să le vie în ajutor. Lupii, în loc de-a fugi, se întoarseră spre câini.
Prins deodată de un fior cald, Comăneșteanu sări în lături, cum făcuseră caii, și se repezi spre deal, strigând ca un nebun.
— Uite lupul mă!
Câinii toți țâșniră prin zăpadă, către muchea dealului. In repeziciunea imaginelor, tânărul își vedea umbra pe luciul stelat, cum alergă alături de dânsul.
Pe deal însă gluma se îngroșea. Doi ogari erau sfâșiați în bucăți. Cu părul zbârlit, cu ochii sticlind de hămeseală, lupii tăbărâseră