— Nu mai pot, coane, că mi-au tăiat mâinile.
Comăneșteanu se sculă în picioare și luă el hățurile, pe cari le lăsă libere. Caii mai mult de cât fugeau, nu puteau să fugă. Atunci se puse cu biciul pe ei. De unde găsiră putere să fugă și mai mult nu putea bine pricepe, — dar fugeau și mai mult. Aerul rece tăia obrazul și oprea respirația. Comăneșteanu, după câtva timp, încercă să strângă hățurile, sperând că acum voința lui va stăpâni avântul lor nebunesc. Nimic. Atunci, la un limpeziș de drum, îi cârmi la dreapta, pe câmp, lăsându-i să alerge către o muche de deal...
Când, în fine, părură că nu mai pot, încercă iar să-i oprească, și, în adevăr, îi opri. Dar par’câ ar fi fost înebuniți de propria lor fugă, caii tremurau, sforăind și întorcând ochii roată în toate părțile. Erau minunați. Se mișcau pe ei toate vinele : fumegă aburul dintr’înșii ca dintr’o apă clocotită; băteau din picinare, rășcolind zăpada cu copitele,
Comăneșteanu se dete jos să-i privească.
— Cucoane, nu te da jos, zise vizitiul cu hotărâre.
— De ce?
— Calul miroase a lup...
N’apucase bine să zică vorba, că deodată,