puse cartușe în amândouă țevile și eșl afară, sub pomi, unde le descarcă în gloata ciorilor, Un nor negru se ridică din ramurile pline de cuiburi și un sgomot infernal umplu aerul de croncătieală sălbatică!
Pe când el scotea cartușele goale din țevi, se ivi Baciul Micu, înconjurat de ogari, par’că mirosul de praf de pușcă l-ar fi deș teptat din toropeală.
— Ale dracului ciori!... Am vrut eu să le dărâm cuiburile, dar de unde mă lasă boerul!...
— Ce mai faci, Baciule? îl întrebă Alexandru, cu glas voios.
— Ce să facem, coane! Cu pustiile astea de bătrâneți...
— Tot voinic, tot harnic!
Baciu zâmbea, dând din cap:
— Ia de azi până mâine.
— Ce-ți fac ogarii? Văd că i-ai înmulțit.
— Se înmulțesc ei, bată-i vina lor.
Apoi flueră într’aiuri ca un șarpe, și de odată eșiră de prin toate găurile o puzderie de ogărime, lungi în picioare, cocârjați de mijoc, pe care săreau cățeii, cu labele groase. Nici o manifestare de bucurie pe ei, nici o gudureală: serioși, cu coada covrig, stau lângă Baciu, așteptând par’că un semn.
— Mulți ai, Baciule...
