Mai apoi, întorcându-se dintr’o călătorie pe Continent, ochii lui se opriră asupra caselor de-aci, foarte caracteristice în arătarea lor. Stau ascunse, umile; uneori le ghicești numai după fumul ce scot din hornuri, drept ziduri având pietre fără tencuială, grămădite una peste alta, între cari se prind licheni și mușchiu, parcă nu omul, ci natura însăși le-ar fi pus acolo, cași stâncile pe coaste. Comparându-le cu ce văzuse în Franța, Elveția și Italia, îi veni ideia celui dintâiu studiu al său: Poezia Arhitecturii.
Mai tot ce se spune aci, se pare azi cunoscut, deși nu rareori se uită, și anume: că frumusețea arhitecturii vine și din folosul ei, din potrivirea cu scopul căruia slujește; că, fiind în armonie cu firea înconjurătoare și clima unei țări, trebue să exprime totodată și felul de a fi, caracterul deosebit al celor ce o durează.
De fapt studiul pomenit cuprinde în scurt ceeace avea să desvolte în Șapte Lămpi ale Arnitecturii și mai ales în Pietrele Veneției — această Predică în Pietre, cum o numește Carlyle, unde clădiri și părți de clădilri, în stil și ornamentație: portaluri și balcoane, scări și coridoare, bolți și colonade, frescuri și statui, horbote de lemn și ghirlănzi de marmoră, reci urne și
