iarăși țintirimul din Harrow îi apare înainte, ca biserica lui, cu turnul zugrăvit în apus; acolo ar vrea — și o și trimite — să-și doarmă somnul pe lângă ulmul ce ar fi să adăpostească și odihna lui însuși:
:„Când soarta răci-va, în sfârșit, pieptul înfrigurat...”.
Știind aceste, de multe ori venii aci. Mă uitai de unde poetul se uitase în larg; pășuni vaste, cât ține ochiul. Din ascunsul zării se desvălue uneori și castelul Windsor. Crânguri pe alocuri; ape cu străfulgerări de oglinzi; năluca vreunui tren fugar tae depărtarea - până ce toate păienjenesc către seară, dincolo de țintirim și mai aproape: nu mai poți citi leaturi și rânduri biblice pe morminte. Din turnul bisericii mulțime de lilieci dau năvală; în vreme ce la răsărit, prin frunzișul unui șir de ulmi uriași, cari par și mai înalți în umbră, prind a clipi luminile fără număr din Londra.