„Era moartă ea. Acolo, pe micul ei pat, zăcea în hodină. Solemna tăcere nu era o mirare acum “.
„Era moartă. Nici un somn așa de frumos și liniștit, așa de lipsit de urmele durerii, așa de bun să te uiți la el. Părea o ființa proaspătă din mâna lui Dumnezeu, și așteptând suflarea vetii, nu una care trăise și suferise moarte“.
„Culcușu-i era îmbrăcat ici-colo cu boaba de ilice și frunze verzi, culese dintr’un loc ce-i fuse drag“. „Când mor, pune lângă mine ceva ce iubi lumina și avu totdeauna cerul deasupra". — Astea fuseră vorbele ei.
Și așa, în două-trei pagini era povestită moartea. Însă ce pagini ! S ’au înduioșat și au plâns pe ele chiar și oameni mai gravi; deși romanul însuși n’a supraviețuit. Era prea încărcat de sentimentalismul vremii. Au rămas, însă, de la Dickens alte romane, cari, în cele mai umile case engleze, iau loc astăzi alături de Biblie.
