acum trei piese din Shakespeare, cari sunt mai apropiate de feerii. În acest scop scena e adusă mai la aceiași înălțime cu stalul, se adaugă și un prosceniu cu o cortină albă și deschideri într’o parte și alta, pe unde intră ori ies actorii, neținând seamă de împărțirea pe acte, făcând una sau două opriri, după trebuință. E în tot o simplicitate aleasă, în care multe scene jucate cum sunt, fără culise, fără pânze pictate, cu draperii ce-ți dau imboldul să ghicești singur timpul și împrejurările acțiunii, cu puține culori, mai ales alb și auriu, armonizând între ele sub lumina de sus, aduc o frumusețe noua; dar sunt și părți, unde spațiul restrâns, lipsa de perspectivă cât și bizarul unor îmbrăcăminți, lasă ceva din impresia marionetelor.
Un lucru ce n’ar trebui uitat în teatrul Englez e și cenzura, în forma veche, marele ei pontifice chemându-se: „Cetitorul de Piese al Regelui“. Înființat mai ales din trebuinti politice, a ajuns ocrotitorul moralei. Și nu că s’ar fi simțind cine știe ce paza lui: flirtul; prepusurile de budoar; cuvintele cu sub-întelesuri și gesturile ce n’au nevoie de cuvinte spre a deschide închipuirii nenumărate puncte de suspensie; mișcările sibaritice; dansurile cu șapte văluri, cari
