scena lui! Au strălucit o vreme și s’au dus apoi ca și buchetele de flori ce li s’au fost aruncat. Aci ’și-a executat întâi Händel pe „Messiah" al sau, iar mai târziu Thackeray ne povestește în felu-i umoristic, cum a petrecut o noapte, asistând la „Prințul Nasului Fermecat".
Puțin mai încolo, iată și teatrul Drury Lane, în comitetul căruia a fost și Byron într’un timp. Și aici, în astă parte mai ușuratic-luxoasă a orașului, se grămădesc vreo treizeci de teatre, toate particulare. Un teatru așa zis național, cu repertoriu, nu este până azi în Londra. S ’ar părea că nu-i de trebuință. Atâtea teatre ți-ar da în același timp un număr de felurite piese; numai cât, fiind niște așezăminte de câștig, îndeobște ocolesc cu dibăcie arta. Rar câte o lucrare de preț; când și când grupuri de intelectuali aduc pe scenă sau reiau ceva din comoara literaturilor mari, și nu pentru mult timp. Drama lui Ibsen, „Pretendenții“, cu un puternic suflu de poezie, cu o scenă — moartea episcopului, dintre cele mai caracteristice în toată dramaturgia, jucată după lungi pregătiri, n’a putut să ție mai mult de câteva săptămâni; la fel „Edip Rege" și alte producții de seamă. În schimb afișele, pe cari le poartă șiraguri de oameni pe străzi, îți
