Această pagină nu a fost verificată
pusese o cunună de frunze — veștejite acum, poartă stanța ce se atribuie lui Shakespeare însuși:
- „Bunule prieten, ferește-te, pentru numele lui Christ, de a scurma pulberea închisă aci: fericit fie cine cruță aceste pietre și blăstemat acei ce-mi ridică oasele !“
Șiruri de rând, fără nici un simț mai ridicat. Cum le recitesc în lumina de vitralii, îmi vin în minte alte epitafuri, bunăoară acela despre marele său înaintaș :
- „Învârte-te ușor, iederă; tot ușor învârte-te, unde doarme Sofocles în repaos neturburat...”
Sau cuvintele din Ossian :
- „Strâmt e locașul tău acum, neagră încăperea locuinței tale! Cu trei pași îți înconjur groapa, tu care ai fost atât de mare !”
Nu, nu cred să fi scris Shakespeare acest blăstem: ori că asemenea epitafuri erau obicinuite pe atunci, ori va fi fost înadins pus de oameni interesați a ține aci rămășițele poetului. E nimerit, însă, ceeace se spune alături sub un bust al sau colorat, că împreună cu el „a murit natura vie“. Asta — întrucât se întemeiază pe o concepție din Evul Mediu, îl strămută la vremea când a scris, punându-l astfel într’o perspectivă
