în care pătrundeam. Treptat, însă, cum toate se desfac din pâcla dimineții, așa începură a se lămuri și impune luării-aminte, clădiri istorice, case de scriitori, monumente, priveliști osebite, teatre, galerii de pictura, și mai cu seamă Muzeul Britanic. Retras, parcă 'ascuns, într’una din străzi mai lăturalnice, cu frontonul sculptat, eu îndoitul șir de coloane ale porticului, aș putea să-l uit vre-odată? Cu ce râvnă l-am cercetat luni după luni! Și în zile frumoase, când porumbeii gungureau în lumină, când o boare se simtea cu dulci îmbieri din parcuri verzi, urcându-i treptele și înaintând pe o mica intrare în fund, de câte ori nu mi-am repetat:
„Strâmtă este poarta și îngustă calea, care duce la viata....“.
Înțelegeam viata nesfârșita a gândurilor, prinse în mii și mii de cărți jur-împrejur. Căutam aci să adâncesc impresiile ce le căpătăm în afara.
Și, dacă eram obosit de citit, o luam încet dealungul încăperilor numeroase ale muzeului: în sala manuscriselor și în sala de marmore grecești și în sala cu ciudățenii din Babilonia și în sala statuelor și sfinxilor Egiptului — atâtea vechi civilizații stinse. Contactul des cu ele vor fi dat poate scrisului meu un imbold de înălțare peste măruntele preocupări ale zilei, dar și o tristeță, nedespărțită orelor de reculegere meditativă. Cititorii să nu mi-o iee în nume de rău !
M. B.