în grădină. Era una din cele mai frumoase nopți; jumătatea de lună limpede ca argintul privea ca din vecinicie, și zorile falnice se revărsau sus. Am simțit o remușcare, un fel de tremur, că făceam caz de o noapte fără somn, chiar și de mâhnirea mea, cu o viață ce-i să fie așa de curând absorbită în marele mister din jur și deasupra mea. Oh, să fim răbdători”.
Acum în grădină, cași altădată, străbate fiorul primăverii, pomii se îmbracă în frunze, iedera se cațără pe ziduri: e același mister pretutindeni, aceeași priveliște a lumii, pe care nu știa cum s’o admire mai mult Carlyle. Căci era dintre oamenii ce găsesc farmec și noutate până și în lucrurile cele mai obicinuite, oprindu-se cu mirare și plăcere înaintea lor. Cum zice undeva în Sartor Resarius: „Însuși faptul de a privi e o binecuvântare”. Frumoasă vorbă, adâncă. A spus-o Carlyle, cum au spus-o și alții de seama lui; dar în vălmășagul de interese și sbateri continue, câți mai stau să gândească la asta, câți simt cu adevărat fericirea de a trăi și de a putea vedea lumina albă și cerul și florile și iarba, tremurătoare și picurii de rouă ?
